Cel mai mare dusman al omului

Se intampla cateodata sa cunosti pe cineva si sa spui in gandul tau ca l-ai prins pe Dumnezeu de un picior si datorita acestui gand sa nu mai dai atentie faptelor, cuvintelor, gesturilor care te deranjeaza.
Din acel moment esti pierdut, pentru ca mintea ta incepe sa teasa o intreaga imagine "perfecta" a celuilalt, iar cand apar scapari ...."ei, nimeni nu-i perfect, toti avem scapari!". DA, dar ce mama naibii, ca tu ai "creat" perfectiunea, fara sa accepti defectele, fara sa le vezi macar, ce sa mai discutam de acel semn de intrebare care ar fi trebuit sa apara la primul semn care nu ti-a convenit, mai mult decat atat, "perfectiunea" nu are scapari. Si te afunzi, te afunzi din ce in ce mai mult in aceasta minciuna sfruntata, nu vezi decat ce iti convine si negi cu tarie ceea ce e evident neplacut si inacceptabil. Incerci in disperare sa gasesti scuze in momentul in care respectiva persoana sare calul atat de evident, incat te izbeste in moalele capului si cautand scuze ...... uiti de fapt ca nu e ceea ce cauti, ca nu e ceea ce iti doresti, ca nu sunteti pe aceeasi lungime de unda, ca nu e nici pe departe piciorul pe care l-ai crezut initial.
Se intampla inevitabilul, persoana pe care o credeai "Dumnezeu" dispare intr-un fel sau altul din viata ta si incerci stangaci sa-ti reiei obiceiurile dinainte de acel moment. Cand chiar ai crezut ca lucrurile merg spre mai bine si ca viata ta dezechilibrata incepe sa capete un sens incomplet, dar acceptabil, te loveste din nou "traznetul". Ceva se  intampla si tot Universul tau se zdruncina din toate imbinarile, si asa subrezite .... si incerci disperat sa cauti ajutor ..... dar unde?
Prieteni? Hmmm "e aberant sa te doara, uita!", familie "lasa mama ca nu e nici prima nici ultima!" alti prieteni "oricum nu te merita!" si altii "hai mai ce naiba, esti cu mult deasupra nu-ti mai bate capul!" toate aceste replici teoretic ar trebui sa-ti mangaie orgoliul si sa te faca sa stergi cu buretele absolut tot ce simti si gandesti tu si poate chiar sa te ridici singur pe un piedestal, dar nu se intampla asa, pentru ca nu de asta ai nevoie in astfel de momente .... ai nevoie de cineva care sa te asculte, nu sa te laude, nu sa te ridice in slavi, nu sa te faca sa te simti bine pentru cateva secunde (atat cat dureaza sa spui propozitiile de mai sus).


Mi-a spus de curand cineva ca toata perioada asta de dupa o despartire, cu atat mai mult daca aparent nu a existat nici un motiv, sau din contra, au fost mult prea multe ca sa poti alege unul principal, e ca o perioada de doliu si trebuie sa te lasi sa treci prin fiecare etapa a ei, dar cum naiba poti sa faci asta fara sa ai parte de compatimirea celor din jur?
Nu cred ca stiu sa spun in cuvinte de ce ar avea nevoie cineva in astfel de momente, dar stiu ca te poti simti ingrozitor de singur chiar daca in permanenta esti inconjurat de oameni, stiu ca trebuie sa joci teatru pentru ca ceilalti sa nu-ti poata simti vulnerabilitatea si pentru a nu le da un motiv in plus sa profite si stiu ca poti sa te simti inferior doar pentru ca ai senzatia ca ceilalti nu inteleg si te considera slab, sau pentru ca simti ca nu te poti ridica la inaltimea asteptarilor lor.
Si pentru a nu stiu cata oara poate ca ceea ce tocmai am scris nu are nici o noima, dar pentru mine are.