Petale de amintiri …

Mi-as dori o vacanta printre toate amintirile frumoase din viata mea si sunt multe. De fiecare data cand sunt pe punctul de a-mi scufunda corabiile parca e un facut si imi revin in minte momentele frumoase ale vietii mele de pana acum.
Fara sa-mi dau seama, lacrimile care-mi aluneca pe obraji se usuca si in locul lor apare un zambet nostalgic si o stare de visare imi incalzeste sufletul, poate e rau, dar intr-un fel toate amintirile astea imi dau puterea sa merg mai departe pentru ca-mi spun “daca s-a putut atunci, inseamna ca nu cer imposibilul”.
Sigur, se spune ca nu e bine sa traiesti in trecut, parerea mea? E bine absolut orice te face sa te simti mai bine. Cine hotaraste ce e bine si ce e rau? Cine spune ca e normal sau nu? Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa hotarasca, fara sa le permita celorlalti sa-l judece.
Si cea mai dulce amintire a mea este copilaria, traita pe meleaguri ardelenesti. Acolo am invatat ca prietenii nu trebuie sa fie la un pas de tine ca sa-ti fie prieteni, ma intorc cu drag de cate ori am ocazia si de fiecare data primirea e aceeasi, ca si cum n-as fi plecat niciodata sau ca si cum as fi fost plecata doar in vacanta …
Acolo mi-am trait adolescenta “rebela”, fugind pe geamul camerei atunci cand eram pedepsita si crezand, in copilaria mea, ca nimeni nu stie …
Acolo am trait prima “indragosteala”, era mai mare cu trei ani, blond cu ochii albastrii si cel mai important la vremea aceea … canta la chitara :)... acum … insurat cu 3 copii si simpatic in felul lui...
Acolo radeam cu pofta si ma simteam libera sa fac ce vreau, libera sa spun ce gandesc, libera sa plang daca am chef, limitele imi erau impuse numai de bunul simt cultivat de faptul ca faceam parte dintr-o familie in care era un preot si un dascal (la biserica mica de pe deal unde trandafirii erau de toate culorile iar petalele lor erau stralucitoare pentru ca razele soarelui incercau sa evapore roua asternuta dimineata) …
Acolo iarba mirosea a verde crud, iar dimineata imi placea sa merg desculta pe "rozor" si sa-mi "balacesc" talpile in roua umeda si rece ...
Acolo dormeam pana la 2 dupa amiaza, si duminica ... ei, duminica dormeam atat de "frumos" inca le era mila sa ma trezeasca sa merg la biserica si alergam intr-un suflet pe la 10 jumatate sa mai prind macar liturghia (fara sa-mi impuna nimeni) …
Acolo lemnele care trosneau in soba sunau altfel, ca o melodie …
Acolo aerul avea un miros placut de proaspat …
Acolo linistea noptii era tulburata de glasuri de copii, de rasete si de “cine nu e gata il iau cu lopata”…
Acolo ma simteam ACASA …
Acolo e un colt din sufletul meu pe care nu vreau sa-l uit niciodata …
Nu mi-ar ajunge spatiul, si nu m-as satura niciodata sa povestesc despre acel loc in care ma regaseam de fiecare data si care “imi incarca bateriile”, dar am sa ma opresc aici pentru ca amintirile … dor uneori :)