Dupa 20 Decembrie 2010, 9:35

Luni 20 decembrie 2010 s-a nascut o minune ...... minunea se numeste Maria Cristina si este fetita prietenilor mei.

Veti spune ca orice copil este o minune si chiar daca, la modul general, va dau dreptate, Mariuca (asa cum ii spune mami), sau Cristina/Maria (cum o nimereste tati :-) ) sau Chitina/Mania cum ii spune Ale (minunea ceva mai mare a familiei) este o MINUNE MINUNATA :) (s-o credeti voi ca-i pleonasm).

O sa-mi permit sa o numesc minunea NOASTRA, a tuturor celor care au avut ocazia sa o cunoasca pana acum si a tuturor celor care o vor cunoaste de acum incolo.

Nu e primul copil pe care il tin in brate, acum cateva luni o tineam in brate pe Erika (fetita altor prieteni), iar acum 2 ani si 9 luni il tineam in "blate" pe Alexandru, dar imi era teama. Imi era teama pentru ca toti imi spuneau: "tine-i capul", "ai grija sa nu se sufoce", "tine-l pe umar dupa ce termina de mancat" etc. Si Ale nu era prima minune pe care o tineam in brate, dar .......... ma uitam ingrozita cand mami il spala in chiuveta de spital ......... si eram realmente terorizata ca l-ar putea scapa, sau ca eu nu as putea sa-l tin in brate asa cum trebuia.

Minunea Maria si-a facut aparitia in pantecele mamei, exact atunci cand nimeni nu se astepta si ... Minunea Maria a uimit-o chiar si pe doctorita, in momentul in care a venit pe lume, pentru ca, Mariuca, a avut o perioada dificila, in burtica mamei, o perioada in care parea ca nu se dezvolta, o perioada in care mami, desi speriata, se ruga la Dumnezeu sa fie bine si ..... pana la urma a fost si mai ales va fi.
Mariuca nu a avut lichid amniotic si, din cate am citit, lichidul cu pricina, este de fapt "universul" in care se dezvolta bebelusul sanatos, dar Mariuca si mami s-au incapatanat sa fie bine si pe 20 decembrie 2010, ora 9:35, la 38 de saptamani, Minunea Mariuca Cristina respira pentru prima oara, in afara burticii mamei. Avea 46 cm si 2590 g iar eu o tineam in brate la doar cateva ore dupa nastere, fara nici o urma de teama, ci doar cu o emotie puternica ce-mi facea sufletul sa tresara (multumesc mami si tati pentru aceasta onoare).
Noaptea trecuta am petrecut-o alaturi de mami si de Minunea NOASTRA, intr-o rezerva a unui spital din Bucuresti si am descoperit ca Maria Cristina nu plange :) scanceste incetisor sau ...."chitaie ca un soricel" (asa cum imi place mie sa spun), nu a spus nici "pâs" cand am schimbat-o prima data sau cand i-am facut masaj cu ulei (desi probabil, am chinuit-o putin, fara sa vreau). Ochisorii laptosi se deschid mari si "chit-chit-ul" se aude in surdina, dar nu de suparare.
Azi-noapte am descoperit ca Mariucai nu-i place intunericul si, cand i-am demonstrat lui mami, am zambit amandoua, iar azi am mai descoperit ca atunci cand sughita ... ii trece repede (daca stai intinsa pe pat si o tii pe piept intr-o parte).

Astazi Minunea Maria Cristina si mami au ajuns acasa la tati si la Ale si astazi, cu doar cateva ore inaintea Ajunului, Minunea Maria Cristina a mancat prima oara de la mami :). Asa ca .......

Mami ... asa cum a zis si doamna doctor, ce-a fost ... a fost, iar Minunea ta recupereaza repede si bine.

Ah! si mi-a placut cum a spus doamna doctor (asta asa ca sa ramana pentru posteritate) "un copil care respira singur si se dezvolta singur, dupa ce a iesit din burtica, nu mai ridica problema de "urmari"" (recunoaste, ca a fost ceva de genul asta - aveam si eu emotii, ce vrei).

Minunea VOASTRA va fi bine, sanatoasa si fericita, norocoasa si implinita :) si chiar cred asta.

Mami si Tati ... Multumesc ca mi-ati permis sa fiu alaturi de voi in momentele de ingrijorare si de bucurie :)

Sa va traiasca minunea Maria Cristina si sa ne bucuram cu totii alaturi de voi.

23.12.2010, 23:16

Adunate ......

He, he, he! Am gasit o postare mai veche undeva .... in .... increngaturile internetului devenit din ce in ce mai prezent in vietile noastre.

"A pretinde ca suntem oameni maturi, dar a ne comporta ca niste copii, a pretinde ca ascultam dar nici macar sa nu auzim, a pretinde ca intelegem cand de fapt nu vrem decat sa ne impunem punctul de vedere.

Oare asta inseamna intelegere intre doi oameni? Asta inseamna sa fii prieten? Asta inseamna sa iti doresti pe cineva langa tine cu orice pret? Unde sunt verbele "a accepta", "a tolera", chiar "a iubi" pana la urma?
Si nu, un cui nu scoate un altul, un cui nu face decat sa adanceasca gaura primului si eventual sa il indoaie pe cel de-al doilea ... cu mai multe cuie nu am incercat, dar incercand sa imi imaginez nu-mi pot inchipui decat un egoism dus la extrem si nici o diferenta fata de "a calca pe cadavre".
A cere de la cineva mai mult decat poate el oferi la momentul ala nu il va aduce mai aproape, ba din contra, cu atat mai mult cu cat si unul si celalalt au niste situatii neincheiate inca .....
Ce-ar mai fi de spus?
Nu caut sa dovedesc nimic si nici nu cer nimic decat liniste, daca cei de langa mine nu mi-o pot da, incerc sa o obtin singura, izolandu-ma, intr-adevar, e destul de greu de inteles un astfel de moment, mai ales daca nu e insotit de o explicatie cat de cat logica, dar nu stiu ce sa spun si-atunci prefer sa tac, sa dispar fara nici un motiv, pentru ca altfel ar trebui sa mint, ar trebui sa gasesc o explicatie pe care nu o am, dar pe care celalalt o vrea.
Sunt o fire independenta si cat de cat pe picioarele mele, stiu ca e foarte greu de acceptat din partea unui barbat, diferenta e ca nu caut sa domin asa cum face barbatul, caut sprijin, intelegere si alinare .....
Sunt cine sunt si am devevenit cine sunt prin propriile-mi puteri si prin propria-mi munca, n-am sa accept sa fiu comandata, pentru ca nu sunt un robotel sau o marioneta care da bine in peisaj, dincolo de figura de copil, e si o femeie, o femeie care stie ce nu vrea, o femeie care isi doreste sa iubeasca si sa fie iubita normal, nu la modul bolnav, obsesiv, animalic, nu cu hei-rup-ul pentru ca acum vrea el si nu asa pentru ca asa vrea el.
Poate ca am o personalitate puternica, poate ca gresesc, nu sustin ca eu am dreptate, asa cum nu spun ca eu sunt desteapta si restul lumii proasta, am rabdare sa ascult si pot sa comentez, atata vreme cat mi se permite, cand nu, ma retrag pentru totdeauna ....."

..........

Cand noaptea mea de jale se va schimba in zori,
Cand luna cea stinghera se va ascunde-n nori,
Cand gandurile mele te vor privi din nou,
Vei sti ca pentru mine incepe un drum nou.

Iubiri de mult apuse uitarii le voi da,
Ma voi hrani cu visul de-a fi din nou a ta,
Te voi purta in suflet, cu mine, de vei vrea
Si setea mi-o va stinge doar sarutarea ta.

Cand ura si iubirea se vor privi in ochi,
Cand apa si pamantul vor descanta deochi,
Cand dragostea si ciuda se vor imbratisa,
Vei sti ca doar prin tine voi respira asa.

Imbratisarea noastra va fi cum n-a mai fost
Ma va hrani speranta iubirii cu un rost,
Ma va-nseta dorinta de-a te iubi din nou
Si-mi voi juca iubirea, pe-un pol, in cazinou.

Trecutul care te ajunge din urma sau iti mai da o sansa?

Probabil ca tuturor li s-a intamplat sa regaseasca in prezent trecutul mai mult sau mai putin indepartat, in forme cat se poate de banale, ciudate sau intamplatoare. Probabil ca toti simtim o anumita nostalgie si o anumita bucurie atunci cand se intampla asa, indiferent de motivele pentru care prezentul acelui moment a devenit trecutul prezentului.
Pe mine una, intamplarile de genul acesta (cum probabil am mai spus) ma fac sa merg mai departe si mi-e drag sa-mi vad trecutul in prezent, mor de curiozitate ce s-a intamplat in timpul trecut pana in prezent, si ma bucur de implinirile lui sau ma intristez din cauza necazurilor lui .
De cele mai multe ori, "intalnirea" e atat de fireasca si placuta incat te face sa te gandesti ca 1 - 2, 6 - 10 ani nu au insemnat nimic, ai facut atat de multe si de fapt .... nimic, te-ai schimbat, sau nu ..... te-ai maturizat sau din contra ai invatat sa privesti viata cu ochii unui copil, ai invatat sa iei lucrurile mai usor, ai invatat sa nu te mai bazezi pe nimeni decat pe propria-ti persoana sau cine mai stie ce descopera fiecare.
Parca totul pare mai usor si iti da un sentiment cald de confort si de ACASA oricat de putin a insemnat acel acasa in urma cu "n" ani.
Parca te exprimi mai usor si poti spune ceea ce gandesti fara sa te mai gandesti ca interlocutorul poate interpreta gresit si .... surpriza .... de data asta chiar el/ea e cea care pune intrebari pentru a-si lamuri eventualele nelamuriri. Pare si pari, pareti mai sinceri ca niciodata, fara ascunzisuri si fara teama de a nu spune/face ce "nu trebuie" pentru ca probabil nu va mai leaga nimic, desi va leaga atat de multe.....
Si, pentru ca se spune ca "everything happens for a reason", te asezi intr-un colt de suflet (vrand/nevrand), ca maimutica dintr-un poster celebru, si incepi sa despici firul in patru, de data asta nu pentru a vedea ce gandeste celalalt sau ce intentii are, de data asta ... pentru a intelege, "de ce?", de ce ingerul sau demonul ti-au adus trecutul in prezent, care e "reason-ul" pentru care s-a intamplat asa? Si de ce acum? Acum cand esti sau nu impacat cu tine insuti. Oare ingerul sau demonul au avut un scop, sau pur si simplu au incurcat itele mult prea complicate pentru un om de rand si uneori chiar si pentru ei :)
Poate ca e doar o forma de a rezolva niste umbre care ti-au ramas ascunse in subconstient si carora nu le-ai dat importanta.
De data asta indiferent ce se poate intampla simti ca te poti bucura doar pentru ca se intampla si doar pentru ca el/ea sunt acolo ..... trecutul tau e in prezentul tau si culmea te face sa te simti bine :). Oare asta a lipsit prezentului de atunci? Intelegerea, interesul dezinteresat, cuvintele spuse nu doar pentru a fi spuse ....
Timpul ..... timpul cel care va deveni din nou trecut trebuie sa stie raspunsul la intrebarea aceasta :) nu-i asa?


P.S. Cititi cuvintele fara a le transforma intr-o oarecare dorinta ascunsa a mea sau a trecutului din prezent :P

Cel mai mare dusman al omului

Se intampla cateodata sa cunosti pe cineva si sa spui in gandul tau ca l-ai prins pe Dumnezeu de un picior si datorita acestui gand sa nu mai dai atentie faptelor, cuvintelor, gesturilor care te deranjeaza.
Din acel moment esti pierdut, pentru ca mintea ta incepe sa teasa o intreaga imagine "perfecta" a celuilalt, iar cand apar scapari ...."ei, nimeni nu-i perfect, toti avem scapari!". DA, dar ce mama naibii, ca tu ai "creat" perfectiunea, fara sa accepti defectele, fara sa le vezi macar, ce sa mai discutam de acel semn de intrebare care ar fi trebuit sa apara la primul semn care nu ti-a convenit, mai mult decat atat, "perfectiunea" nu are scapari. Si te afunzi, te afunzi din ce in ce mai mult in aceasta minciuna sfruntata, nu vezi decat ce iti convine si negi cu tarie ceea ce e evident neplacut si inacceptabil. Incerci in disperare sa gasesti scuze in momentul in care respectiva persoana sare calul atat de evident, incat te izbeste in moalele capului si cautand scuze ...... uiti de fapt ca nu e ceea ce cauti, ca nu e ceea ce iti doresti, ca nu sunteti pe aceeasi lungime de unda, ca nu e nici pe departe piciorul pe care l-ai crezut initial.
Se intampla inevitabilul, persoana pe care o credeai "Dumnezeu" dispare intr-un fel sau altul din viata ta si incerci stangaci sa-ti reiei obiceiurile dinainte de acel moment. Cand chiar ai crezut ca lucrurile merg spre mai bine si ca viata ta dezechilibrata incepe sa capete un sens incomplet, dar acceptabil, te loveste din nou "traznetul". Ceva se  intampla si tot Universul tau se zdruncina din toate imbinarile, si asa subrezite .... si incerci disperat sa cauti ajutor ..... dar unde?
Prieteni? Hmmm "e aberant sa te doara, uita!", familie "lasa mama ca nu e nici prima nici ultima!" alti prieteni "oricum nu te merita!" si altii "hai mai ce naiba, esti cu mult deasupra nu-ti mai bate capul!" toate aceste replici teoretic ar trebui sa-ti mangaie orgoliul si sa te faca sa stergi cu buretele absolut tot ce simti si gandesti tu si poate chiar sa te ridici singur pe un piedestal, dar nu se intampla asa, pentru ca nu de asta ai nevoie in astfel de momente .... ai nevoie de cineva care sa te asculte, nu sa te laude, nu sa te ridice in slavi, nu sa te faca sa te simti bine pentru cateva secunde (atat cat dureaza sa spui propozitiile de mai sus).


Mi-a spus de curand cineva ca toata perioada asta de dupa o despartire, cu atat mai mult daca aparent nu a existat nici un motiv, sau din contra, au fost mult prea multe ca sa poti alege unul principal, e ca o perioada de doliu si trebuie sa te lasi sa treci prin fiecare etapa a ei, dar cum naiba poti sa faci asta fara sa ai parte de compatimirea celor din jur?
Nu cred ca stiu sa spun in cuvinte de ce ar avea nevoie cineva in astfel de momente, dar stiu ca te poti simti ingrozitor de singur chiar daca in permanenta esti inconjurat de oameni, stiu ca trebuie sa joci teatru pentru ca ceilalti sa nu-ti poata simti vulnerabilitatea si pentru a nu le da un motiv in plus sa profite si stiu ca poti sa te simti inferior doar pentru ca ai senzatia ca ceilalti nu inteleg si te considera slab, sau pentru ca simti ca nu te poti ridica la inaltimea asteptarilor lor.
Si pentru a nu stiu cata oara poate ca ceea ce tocmai am scris nu are nici o noima, dar pentru mine are.

Iubiri din trecut

Iti mai aduci aminte de anii ce-au trecut?
De mangaierea dulce, de primul tau sarut?
De cantece de munte si corturi aliniate?
De soapte de iubire si nopti inseninate?

Iti mai aduci aminte de trenul de demult?
Si de peronul garii dintr-un oras pierdut?
Mai tii tu minte oare ca-n anii ce-au trecut,
Iubirea noastra pura prea tare ne-a durut?

Iti mai aduci aminte padurea ce fosnea?
Si raza de lumina ce-n noapte stralucea?
De soapte dragastoase si de privirea mea?
De zambete poznase, de-un vant ce suiera?

Iti amintesti de mine si de iubirea mea?
Ma mai pastrezi in ganduri, mai stii ce-a fost candva?
Ma mai visezi tu inca iubire din trecut?
In urma nu ramane decat raspunsul ... mut.

Enigme

De aseara ma tot chinui sa scriu ceva, dar de fiecare data scriu cate o jumatate de pagina si-apoi sterg pentru ca mi se pare ca nu are nici un sens ceea ce scriu.
Pentru ca oricat as vrea sa inteleg cum poate cineva sa stearga cu buretele intr-o secunda doi ani din viata sa, nu pot.
Ma gandesc ca poate a ajuns sa urasca persoana care i-a fost alaturi doi ani, dar de ce?
Numai prin ura imi pot explica lipsa unei reactii (de bun simt) la un mesaj de felicitare si nu pricep cum poti sa urasti pe cineva care nu ti-a facut nici un rau ba chiar a incercat sa faca bine?
Cum poti sa privesti cu lacrimi in ochi un maldar de bagaje asezate la usa?
Cum poti sa plangi tinand in brate persoana care n-ar fi vrut sa se termine acolo?
Cum poti sa lasi impresia ca ramai prieten dupa o relatie care nu a mers si careia i-ai pus punct, in conditiile in care cealalta persoana ti-a spus si ti-a aratat ca e capabila sa aiba o relatie de prietenie?
Cum poti sa o ajuti sa duca bagajele tot cu lacrimi in ochi si apoi sa stergi totul ca si cum n-ar fi existat niciodata?
Cum poti sa te minti si sa minti in asa hal?
Cum poti sa traiesti in aceeasi casa cu cineva timp de doi ani ca mai apoi sa-i vorbesti ca unui strain?
Cum poti sa "condamni" pe cineva care nu a facut altceva decat sa-ti respecte decizia?
Si cum pot eu sa-mi pun atat de multe intrebari in conditiile in care eu am fost cea care a spus "e decizia ta si eu nu pot decat sa o respect"?
Eu cred ca a avea o relatie cu cineva nu inseamna doar sa ceri sau sa astepti sa primesti asa cum nu cred ca trebuie sa oferi doar in schimbul a ceva.
Si mai cred ca cei care au avut o relatie la un moment dat pot ramane prieteni, pot sa-si vorbeasca in continuare si sa pastreze legatura, dar in conditiile in care amandoi vor sa faca asta, nu doar o spun, pentru ca suna matur.
Asa cum mi-a placut intotdeauna sa spun, o relatie nu e decat o caruta cu doi boi care trebuie sa traga in acelasi sens, altfel ... caruta ajunge in sant.
Mi s-a reprosat ca pentru mine o relatie (la modul general) e ca o anagrama pe care o dezleg dupa care trec mai departe, dar nu eu am fost cea care i-a pus punct.
Mi s-a mai spus ca eu am avut un target in relatia asta ... oare nu toate relatiile au un target? Si nu ma refer aici la o "aventura" desi pana la urma si aceea are targetul ei.
Mi-e greu sa privesc o relatie de doi ani ca pe o aventura si neprivind-o asa ... nu pot sa nu ma intreb ... oare nu orice relatie are un target? Oare nu faci orice pentru a-ti atinge "targetul" atunci cand iti doresti ceva?
Ca nu poti intotdeauna? E foarte adevarat, dar asta nu inseamna ca "targetul" nu exista.
Probabil ca dupa toate intrebarile pe care mi le-am pus aici o sa spuneti ca as accepta sa o iau de la capat ... :) nu, n-as mai lua-o de la capat, doar mi-as dori sa primesc niste raspunsuri din care sa inteleg ceva.
Sau asa cum spune un prieten, poate ar fi cazul sa nu-mi mai bat capul si sa le iau mai usor pe toate :)

Petale de amintiri …

Mi-as dori o vacanta printre toate amintirile frumoase din viata mea si sunt multe. De fiecare data cand sunt pe punctul de a-mi scufunda corabiile parca e un facut si imi revin in minte momentele frumoase ale vietii mele de pana acum.
Fara sa-mi dau seama, lacrimile care-mi aluneca pe obraji se usuca si in locul lor apare un zambet nostalgic si o stare de visare imi incalzeste sufletul, poate e rau, dar intr-un fel toate amintirile astea imi dau puterea sa merg mai departe pentru ca-mi spun “daca s-a putut atunci, inseamna ca nu cer imposibilul”.
Sigur, se spune ca nu e bine sa traiesti in trecut, parerea mea? E bine absolut orice te face sa te simti mai bine. Cine hotaraste ce e bine si ce e rau? Cine spune ca e normal sau nu? Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa hotarasca, fara sa le permita celorlalti sa-l judece.
Si cea mai dulce amintire a mea este copilaria, traita pe meleaguri ardelenesti. Acolo am invatat ca prietenii nu trebuie sa fie la un pas de tine ca sa-ti fie prieteni, ma intorc cu drag de cate ori am ocazia si de fiecare data primirea e aceeasi, ca si cum n-as fi plecat niciodata sau ca si cum as fi fost plecata doar in vacanta …
Acolo mi-am trait adolescenta “rebela”, fugind pe geamul camerei atunci cand eram pedepsita si crezand, in copilaria mea, ca nimeni nu stie …
Acolo am trait prima “indragosteala”, era mai mare cu trei ani, blond cu ochii albastrii si cel mai important la vremea aceea … canta la chitara :)... acum … insurat cu 3 copii si simpatic in felul lui...
Acolo radeam cu pofta si ma simteam libera sa fac ce vreau, libera sa spun ce gandesc, libera sa plang daca am chef, limitele imi erau impuse numai de bunul simt cultivat de faptul ca faceam parte dintr-o familie in care era un preot si un dascal (la biserica mica de pe deal unde trandafirii erau de toate culorile iar petalele lor erau stralucitoare pentru ca razele soarelui incercau sa evapore roua asternuta dimineata) …
Acolo iarba mirosea a verde crud, iar dimineata imi placea sa merg desculta pe "rozor" si sa-mi "balacesc" talpile in roua umeda si rece ...
Acolo dormeam pana la 2 dupa amiaza, si duminica ... ei, duminica dormeam atat de "frumos" inca le era mila sa ma trezeasca sa merg la biserica si alergam intr-un suflet pe la 10 jumatate sa mai prind macar liturghia (fara sa-mi impuna nimeni) …
Acolo lemnele care trosneau in soba sunau altfel, ca o melodie …
Acolo aerul avea un miros placut de proaspat …
Acolo linistea noptii era tulburata de glasuri de copii, de rasete si de “cine nu e gata il iau cu lopata”…
Acolo ma simteam ACASA …
Acolo e un colt din sufletul meu pe care nu vreau sa-l uit niciodata …
Nu mi-ar ajunge spatiul, si nu m-as satura niciodata sa povestesc despre acel loc in care ma regaseam de fiecare data si care “imi incarca bateriile”, dar am sa ma opresc aici pentru ca amintirile … dor uneori :)

In cautarea ta - candva

Ma ratacesc acum printre copaci uscati,
Merg pe carari de munte si pasi-mi incurcati,
Nu mai gasesc nimic din ce a fost candva,
Si ratacesc aiurea dupa iubirea ta.

Cand ma trezesc in noapte te strig in mintea mea,
Te caut printre perne, tanjind atingerea
Si visul se destrama, de parca nici n-a fost
Iar ratacesc aiurea si n-are nici un rost.

Copacii ce odata ne tainuiau iubirea,
Sunt numai crengi uscate si striga despartirea,
Cararile de munte ce pasii ni-i purtau
Se-amesteca intruna, pe unde ne duceau?

Chiar luna ce veghease la primul meu sarut,
Se-ascunde-n seara asta, nu pot sa nu te uit.
A mai ramas doar harta cararii de demult,
Ca ultimul meu martor, dar ... si-asta s-a cam rupt.

Suflete 02.02.1997

Sufletul meu ti-l daruiesc tie
Fara sa ma gandesc ca-mi trebuie si mie,
Gandurile mele ti le inchin icoana,
Fara sa simt a vietii mele goana.

Tineretea mea s-a stins odata cu tine,
Iar amintirea ei mai doare inca-n mine.
Sufletul meu ravneste impacarea,
Gandul meu ... mai spera inca marea.

Dragostea mea n-a murit odata cu tine
Doar gandurile mele se zvarcolesc in mine,
Iubirea ta ... o simt ca n-a murit,
Orgoliul tau e-un zid nemarginit.

Cand caramida prima va cadea
Te vei trezi din nou in calea mea si ...
"Am gresit!" va fi deviza ta
Si te-a iertat din nou inima mea.

Poate am fi mai buni daca ………

Daca ne-am privi in oglinda inainte sa aratam cu degetul spre cineva,
Daca ne-am pune doar pentru 1 minut in locul interlocutorului,
Daca am asculta ceea ce ne spun cei din jur fara sa ne limitam la simtul auzului,
Daca am face mai mult ceea ce simtim decat ceea ce trebuie,
Daca ne-am arata sentimentele fara sa ne fie teama ca ne calcam in picioare,
Daca ne-am expune simtamintele fara sa ne fie teama ca vom fi ridiculizati,
Poate am fi mai buni daca am fi noi insine indiferent de imprejurari si interlocutori
Poate in felul acesta simplist, fara sa ne complicam existenta, si asa mult prea complicata de situatii, reguli, scari de valori, persoane care cred ca sunt mai bune decat altele doar pentru ca viata a fost mai darnica, persoane care improasca noroi in stanga si in dreapta doar pentru ca asa da bine si doar pentru ca e mai bine sa fii zbir, lipsit de orice sentiment si respect fata de ceilalti decat sa te comporti omeneste si oamenii sa iti vada sufletul.
Poate am fi mai buni daca ne-am intoarce din cand in cand la copilul din noi bucurandu-ne in felul nostru de o banala acadea pe care ne-am cumparat-o din banii nostri.
Poate am fi mai buni daca ne-am rezerva in fiecare zi cate 5 minute pentru noi, pentru a ne uita in oglinda si a ne autocomplimenta, pentru a citi un paragraf dintr-o carte preferata, pentru a asculta melodia care ne face sa ne simtim bine in orice conditii, poate am fi cu-adevarat mai buni daca am invata sa ne pretuim pe noi insine si pe cei din jur si poate relatiile noastre ar fi altele daca atunci cand cineva a realizat cev mai mult decat noi, l-am felicita din tot sufletul, iar atunci cand ar avea un esec, l-am sustine si l-am incuraja cu toate argumentele de care suntem capabili si oamenii sunt capabili de multe.
Trebuie doar sa te opresti o secunda si sa privesti in interiorul tau, sa-ti asculti pentru un minut ingerul si demonul ce creaza eul.
Oare chiar nu avem o secunda dintr-o zi sa ne ascultam pe noi insine? Sa ne bucuram de … nimic? Sa ne comportam ca niste copii care vad prima oara zapada, marea, cerul, soarele sau papusa/masinuta mult dorita asezata la vedere sub brad de un mos craciun venit de undeva de la pol in timp ca dormim.
Sunt visatoare? Poate!
Sunt romantica? Sigur!
Mai cred si mai sper inca la o iubire care sa-mi mangaie sufletul si care sa ma faca sa alerg acasa de la birou? Poate!
Mai cred si mai sper intr-un loc de munca unde sa fiu apreciata nu numai certata indiferent daca am facut bine sau nu? Poate!
Si da, cred cu tarie ca putem fi mai buni cu un minim de efort.
O sa-mi spuneti probabil ca sunt persoane care sunt rele prin definitie, ca asa sunt si nu pot fi schimbate si v-as intreba in soapta “ati vazut padure fara uscaturi?”. Problema noastra e ca fara sa vrem ne-am transformat in uscaturi, motive? Nu sunt eu in masura sa le judec, dar sunt sigura ca fiecare si le stie pe-ale lui, pornind de la o papusa mult dorita pe care a primit-o prietena cea mai buna in loc sa o primim noi si teminand cu ghinionul de a intalni o persoana care ne-a calcat in picioare indiferent de conjunctura, sau poate si mai grav o cearta cu Dumnezeu care ne-a luat cele mai dragi persoane, aruncadu-ne in ghearele nemiloase ale necunoscutului la o varsta la care nu eram pregatiti sa ne luam viata in piept (vorbesc prostii! Nu exista o varsta la care sa fi pregatit sa-i pierzi pe cei dragi) si nu cred ca exista cineva care sa nu se fi certat cel putin o data cu Dumnezeu, oricare ar fi acel Dumnezeu.
O sa-mi spuneti ca tind spre o lume perfecta, nu, perfectiunea e ca fericirea dureaza mai putin de o secunda si este cat se poate de interpretabila in functie de individ. Ca duc discutia la extrem, poate, pana la urma sunt balanta si extremele sunt “punctul meu forte”, dar hai sa facem un exercitiu …
Hai sa incercam … ce avem de pierdut? Cel mult cele 5 minute dedicate noua si, mergand la o alta extrema de egoism de aceasta data, atata vreme cat ni le dedicam noua, sunt ale noastre si pentru noi nimic nu poate fi pierdut, cu atat mai putin timpul.
Ce avem de castigat? Ce-ati zice de oameni care s-ar cunoaste mai bine pe ei insisi si aproape automat ar stii sa se prezinte celorlati asa cum sunt? Ce-ati zice de incredere, in noi insine si apoi de increderea celorlati? Ce-ati zice de noi insine? Ce-ati zice de prieteni, de respect de zambete din partea unor persoane absolute necunoscute? Ce-ati zice de a darui atat cat putem primi si de a primi atat cat putem sa luam, ca sa parafrazez o melodie care-mi place?
Va provoc sa incercam sa fim mai buni, mai atenti si mai impacati cu noi si cu ceilalti!